Bullying-ul este unul din subiectele intens discutate în ultima perioadă, mai ales când este vorba de elevi. Studii recente arată că aproape trei sferturi din copiii români se tem de bullies („bătăuşi”) atunci când se află la grădiniţă, la şcoală sau chiar pe terenul de joacă.

Dar ce este de fapt bullying-ul?  

Deşi a fost un comportament întâlnit frecvent de-a lungul timpului şi pe toate continentele, de abia în anii ’60 s-a tras un semnal de alarmă asupra toxicităţii sale şi au început să se ia măsuri, în Statele Unite ale Americii. La noi în ţară de abia a început conştientizarea acestui fenomen de scară largă ce aruncă o umbră negativă asupra copilăriei şi adolescenţei tinerelor generaţii.

Bullying-ul este un comportament agresiv, repetitiv, ce presupune violenţă fizică, violenţă verbală, intimidare, şantaj emoţional şi abuz psihologic ce provoacă efecte pe termen lung atât de partea victimei, cât şi de partea agresorului.

O caracteristică de bază a bullying-ului este diferenţa de putere dintre agresor (bully) şi victimă. Puterea se poate manifesta sub mai multe forme: putere fizică, un grad de popularitate mai mare, cunoaşterea de către agresor a unor informaţii stânjenitoare pentru victimă. O altă caracteristică importantă este caracterul repetitiv sau cu potenţial mare de repetare.

Cum se manifestă? Sub formă de ameninţări, răspândire de zvonuri răutăcioase, marginalizare, vătămare corporală, furtul sau distrugerea obiectelor victimei. Cea mai nouă modalitate de bullying este cea desfăşurată în mediul online, denumită şi cyberbullying – prin comentarii răutăcioase, intimidare, alienare, postare de fotografii jenante şi distrugerea imaginii de sine a victimei.

Care sunt semnele manifestate de copilul abuzat? Copiii nu prea vorbesc despre lucrurile negative care se întâmplă la şcoală din ruşine sau din teamă. Efectele bullying-ului asupra victimei determină copilul să evite mediul şcolar (va cere tot mai des să rămână acasă sub diferite pretexte), să nu mai iasă în pauze la joacă, să devină anxios, să aibă atacuri de panică şi chiar să intre in depresie. Cum recunoaştem depresia la copil? Copilul nu va şti să spună exact ce se întâmplă cu el, dar va deveni tot mai abătut, îşi va pierde interesul (pentru şcoală, joacă, mâncare, orice activităţi îi păreau plăcute), va deveni tot mai trist, apatic, va începe să aibă coşmaruri şi, în cazuri extreme, va apela la sinucidere.

Ce e de făcut? De cele mai multe ori nici şcoala, nici părinţii nu ştiu cum să abordeze această problemă. Pentru că bullying-ul nu este un fenomen nou, nu este ceva normal şi nu este o fază obligatorie prin care e nevoie să treacă orice copil, este necesar şi imperios să se intervină. Dar cum? O intervenţie neadecvată (intervenţia directă a părinţilor sau un tratament special, protector din partea şcolii) valorizează victima şi o va transforma în ţinta unor acţiuni agresive mai intense, dar mai subtile, pe termen lung. Plus că va întâri convingerea că victima nu se poate descurca singură şi se va întreţine sentimentul de nepuţinţă şi neajutorare. În schimb, lipsa totală a unei intervenţii va face copilul să se simtă abandonat, neputincios şi să îşi piardă speranţa de rezolvare a situaţiei, chiar şi speranţa de viaţă.

Pentru că de cele mai multe ori victimele bullying-ului apar în familii unde nu se vorbeşte despre sentimente sau, mai ales, despre emoţii şi lucruri negative, prima recomandare este să se înceapă să se creeze o punte de comunicare între părinte şi copil. Copiii nu ştiu să îşi gestioneze propriile emoţii şi în funcţie de vârstă nu ştiu nici să le recunoască de cele mai multe ori. Aici intervine rolul părintelui. Se poate începe prin „Văd că eşti trist. Ce te-a făcut să te simţi aşa? Vrei să vorbim despre asta? Hai să găsim împreună o soluţie.” De asemenea, cititul poveştilor şi discuţiile despre personajele principale („ce crezi că simţea personajul?”) sau chiar discuţiile pe stradă atunci când copilul zăreşte oameni trişti, supăraţi, furioşi. Sunt exerciţii de comunicare ce trebuie repetate în fiecare zi până când copilul va veni singur să vorbească despre ceea ce îl supără. Cel mai probabil va spune ceva în maniera „am un sentiment, dar mi-e greu să vorbesc despre el”, iar rolul părinţilor aici este să îl înveţe pe copil să îşi exprime aceste emoţii.

Pentru situaţiile în care apare un bully, părinţii trebuie să îl înveţe pe copil cât de mult contează postura sa, privitul în ochi, contactul cu cei din jur, importanţa de a cere ajutorul şi felul în care îşi respectă propriile limite. Iar în cazurile în care situaţiile scapă de sub control şi există semnalele de alarmă pe care le-am prezentat mai sus, este important să se apeleze la un consilier sau un psihoterapeut pentru a lua deciziile optime şi a rezolva conflictele cu un minim de efecte negative pentru ambele părţi.

Ovidiu Mircea Telegescu, psihoterapeut

Mai multe informații găsiți pe site-ul http://ovidiutelegescu.ro/

și pe site-ul cabinetului de consiliere psihologica si psihoterapie Psihologul Tau.