Mă tot gândesc de câteva zile ce aş putea scrie despre acest subiect şi nu înţeleg de ce îmi este atât de greu. Poate pentru că e un termen atât de general şi de mult folosit încât a ajuns să fie simţit drept „banal” sau chiar iritant uneori.

Ce înseamnă parenting, la ce ne ajută, cu ce îl mâncăm, care sunt condimentele principale, de ce ne deranjează, de ce ne place?

Cred că ştiu de ce a ajuns să nu îmi placă mie. Pentru că am ajuns să citesc prea mult despre asta şi să vad frecvent persoane care au reacţii extreme. Aceste reacții se întind de la o preocupare exagerată, ca şi cum aceasta ar fi salvarea tuturor problemelor copiilor, precum şi a dilemelor părinţilor pâna la ignorarea completă în ideea că oricum a fi părinte este ceva instinctual, înnăscut.

Atunci ce putem face, de unde începem, cum învăţăm să învățăm despre ce ar însemna să fii părinte?

Pentru a vorbi depre parenting ar fi nevoie ca prima dată să începem cu atitudinea potrivită, acea atitudine pe care ne-o dorim de la copiii noştri, de a fi curioşi, deschişi, interesaţi, preocupaţi în a descoperi lucruri noi, în a găsi răspunsuri la întrebări, în a cerceta şi a fi cu mintea deschisă.

Uneori se consideră că parentingul are legatură cu asigurarea nevoilor de bază ale copiilor, nevoi de respectare a programului de masă, a schimbării hainelor şi a băilor, a alergatului după copil atunci când ţipă într-un magazin, însă parentigul este mult mai mult decât atât. El merge dincolo de nevoile de bază, de supravieţuire, iar părinţii au un rol extrem de important în dezvoltarea copiilor, a personalităţii lor, a achiziţiilor emoţionale şi a obiceiurilor comportamentale. Doar prezenţa fizică nu este suficientă şi de aceea e nevoie ca părinţii să răspundă şi să investească emoţional suficient pentru a ajuta copiii să fie încrezători, independenţi, să se poată regla emoţional.

Fiecare ne naştem cu anumite predispoziţii emoţionale, de temperament şi în felul acesta ajungem să reacţionăm într-un fel sau altul la stimulii din mediu. Apoi, se întamplă să avem părinţi cu aceleaşi tendinţe temperamentale ca noi sau chiar din contra, foarte diferite. Asta poate să ne ajute sau în aceeaşi măsură să ne deranjeze şi să ne accentueze dificultăţile. Cum ne descurcăm cu toate complicaţiile acestea fără să ajungem, într-o ipostază sau alta, fie cea de părinte, fie cea de copil, să ne judecăm, să punem etichete, să criticăm şi cum putem găsi tot timpul fix linia aceea ce uneori pare atât de fină de a fi aşa cum am vrea şi nu aşa cum ar trebui.

Deciziile părinţilor afectează felul în care copiii cresc fizic, social şi emoţional, dar asta nu înseamnă că părinţii ar trebui sa fie obsedaţi de felul în care sunt pentru a avea copii „perfecţi”. Este evident că nu există formule perfecte pentru felul în care părinţii ar trebui să vorbească sau să se comporte cu copiii pentru ca aceaştia să aibe o experienţă de dezvoltare emoţională „perfectă”. Însă există specialişti, persoane la care putem apela atunci când suntem în încurcătură şi cu care putem lega o relaţie de încredere atunci când e vorba despre copiii noştri.

Mereu le spun părinţilor că ei sunt, de fapt, experţii când e vorba despre copiii lor. Ei ştiu cel mai bine. Le spun că uneori propriile lor frici, nevoi, nemulţumiri le pot pune piedici în relaţia cu ei. Însă tocmai acesta este lucrul acela interesant de descoperit, învăţat, modelat. Lucrul pe care îl putem face împreună este să găsească răspunsuri potrivite atunci când e vorba despre provocările pe care le aduc copiii în viaţa lor.

IOANA CAMELIA PALADI,  Medic Specialist Psihiatrie